Situatia din traseele din Romania

Prin comparatie cu traseele din zonele de catarare cu traditie ale Europei, asa-zisele trasee „clasice” din peretii alpini din Romania constituie o anomalie, pentru ca la noi, contrar practicilor internationale, pitoanele folosite pentru asigurarea pe parcursul catararii si pentru amenajarea regruparilor erau lasate in mod deliberat in traseu.

In timp, multe dintre aceste pitoane au ruginit sau au fost slabite de ciclurile de inghet/dezghet si au disparut, dar in trasee au mai ramas destule „relicve”, pe care multi cataratori inca le mai folosesc pentru asigurare.

Adesea, pitoanele respective erau lasate in urma pentru a face dovada ascensiunii liniei respective, pentru ca de regula premiera trebuia sa fie verificata si „omologata” de catre o alta echipa trimisa de Federatia de Alpinism, care in baza acestor confirmari ale performantelor atribuia (dupa niste baremuri) categorii sportive si indemnizatii autorilor lor.

Un alt motiv al lasarii in traseu a pitoanelor este faptul ca unele dintre „premiere” erau realizate prin mai multe intrari in perete si cataratorii aveau nevoie de aceste asigurari pentru a ajunge la punctul cel mai inalt atins in incercarea precedenta, nestiind totusi daca „de data aceasta” aveau sa finalizeze ascensiunea.

De asemenea, o posibila cauza a „echiparii” traseelor ar fi ca la noi pitoanele se confectionau din otel moale, ceea ce facea ca acestea sa se indoaie in fisuri, devenind foarte greu de scos sau de refolosit.

Cu timpul, datorita perpetuarii acestei stari de fapt, dar si datorita lipsei cronice a informatiilor despre catararea din restul lumii din timpul regimului comunist, echiparea cu pitoane „permanente” a traseelor de la noi s-a generalizat, acestea fiind folosite pentru orientare si asigurare de catre toti cataratorii care repetau ascensiunea.

Din aceasta cauza, multi dintre cataratorii romani au ajuns sa considere in prezent ca „pitonarea” traseelor de catarare este o conditie strict necesara, iar pentru unii dintre ei, traseul de catarare se defineste (doar) ca un sir de pitoane (sau alte protectii fixe) care traseaza linia pe care trebuie sa se desfasoare catararea, adica „daca traseul nu este echipat, el nu exista”!

Locul pitoanelor este la muzeu

md

In descrierile traseelor „clasice” din muntii nostri, publicate acum multe decenii de E. Cristea, W. Kargel s. a., lista echipamentului recomandat pentru ascensiuni cuprindea intotdeauna cateva pitoane si implicit, un ciocan, iar aceste „topo-uri” inca mai sunt folosite de cataratorii din prezent.

Probabil ca acesta este motivul pentru care multi dintre cataratori inca mai considera ca pitoanele sunt absolut necesare pentru parcurgerea in siguranta a liniilor respective, chiar daca intre timp tehnicile de catarare si echipamentul necesar au trecut printr-un proces de evolutie spectaculos.

Dealtfel, pentru ca arhaicele pitoane inca mai sunt folosite in rarele premiere care se mai fac prin peretii alpini, in Romania inca se mai spune „cataratorul X a pitonat (sau a batut) un traseu nou” in loc de „X a urcat un traseu in premiera”.

Mai mult, in aceste trasee, in temeiul unei traditii anacronice, pitoanele sunt in continuare lasate in urma ca protectii fixe (sau ca o dovada a ascensiunii, pentru satisfacerea orgoliului cataratorului respectiv), desi acestea nu au nicio utilitate pentru cataratorii care vor repeta traseul, pentru care este practic imposibil sa evalueze rezistenta pitoanelor intalnite pe parcursul catararii.

Un alt aspect de care trebuie sa tinem cont este ca pitoanele se impaneaza fortat intre peretii fisurii prin baterea cu ciocanul, ceea ce duce la degradarea stancii prin spargerea marginilor fisurilor, fisurarea rocii din jur sau chiar dislocarea de bolovani. Din aceasta cauza (dar si pentru ca pitoanele si ciocanul necesar pentru baterea lor cantaresc destul de mult), in ultimele decenii cataratorii au renuntat treptat la aceste mijloace de asigurare primitive in favoarea protectiilor mobile, care sunt mai usor de folosit si nu deterioreaza stanca.

Chiar si in catararea „big wall”, in care se foloseau intensiv pitoanele, curentul „clean climbing” (catarare curata, fara pitoane) aparut la inceputul anilor ’70 in State a devenit etica actuala. In Yosemite se urca acum „hammerless” (fara ciocan) trasee in care inainte nu s-ar fi intrat fara un sac de pitoane, iar in locul gradelor „A” (aid – artificial) au aparut gradele „C” (clean – curat, cu protectii nedistructive), cu care se coteaza dificultatea traseelor urcate in acest stil.

In concluzie, atunci cand te pregatesti pentru catararea pe un traseu „de aventura”, cel mai bine ar fi sa renunti la pitoane, iar in locul lor sa folosesti protectii mobile, astfel incat pe stanca sa ramana cat mai putine urme al trecerii tale.

Pitoanele din trasee sunt „bombe cu ceas”

Este practic imposibil sa evaluezi rezistenta unui piton gasit intr-un traseu. Desi partea vizibila a pitonului poate parea solida, nu stii niciodata ce se ascunde in interiorul fisurii: cat de lung este pitonul, cat de avansata este coroziunea lui, cat de alterata este roca din interiorul fisurii etc.

pit (1)
Asigurare solida sau bomba cu ceas? N-ai de unde sa stii!

Din aceasta cauza, un piton ii este de folos doar cataratorului care l-a batut, pentru ca acesta este singurul care stie ce dimensiuni si ce caracteristici mecanice are pitonul respectiv, cat de bine este fixat si cata incredere poate avea in acea asigurare.

Mai mult, pitonul respectiv este „de incredere” doar imediat dupa ce a fost batut, datorita caracterului imprevizibil al comportamentul lui in timp (chiar si de la o zi la alta !): dilatarea sau contractia pitonului sau stancii datorate variatiilor de temperatura, lubrifierea suprafetei de contact dintre piton si peretii fisurii datorata umezelii, coroziunea etc. pot afecta stabilitatea pitonului chiar si de la o zi la alta.

pit (2)
Chiar daca urechea pitonului pare solida, nu poti sa stii ce se ascunde in interiorul fisurii.

In aceste conditii, eu consider ca acei cataratori care aleg sa foloseasca pentru asigurare pitoanele din trasee pentru ca „hai ca tine!” sau „oricum n-o sa cad!”, se angajeaza intr-o „ruleta ruseasca” extrem de periculoasa, care nu are nimic in comun cu modul responsabil in care trebuie analizate si acceptate riscurile din catarare.

Hai sa punem asta si intr-o alta forma: atunci cand te angajezi intr-un traseu „de aventura”, folosesti niste materiale (coarda, bucle, carabiniere etc.) ale caror caracteristici sunt garantate de fabricant conform unor norme obligatorii si nu ai dubii asupra rezistentei acestora, iar atunci cand montezi corect, in stanca solida niste protectii mobile, ai o idee destul de clara asupra solicitarilor pe care acestea sunt capabile sa le suporte. Poti spune acelasi lucru despre pitoanele pe care le gasesti in traseu ?

Ce rost mai are sa te preocupe proprietatile corzii (cand o cumperi, cauti una cu „numere” cat mai bune, nu ?) sau rezistenta buclelor sau carabinierelor daca le folosesti pentru a te „asigura” in inelul sudat al unei tevi care „cloncane” intr-o fisura sau in urechea ruginita a unui piton care pare un exponat din sectiunea „epoca fierului” a muzeului de arheologie ?!

In consecinta, pentru siguranta ta, este bine sa eviti folosirea pitoanelor fixe gasite in trasee (fie ele vechi sau recente) si sa incerci sa gasesti posibilitati alternative de asigurare cu protectii mobile.

Daca totusi nu ai de ales, incearca sa verifici cat de cat rezistenta pitonului prin smucituri aplicate in lungul fisurii si spre exterior cu ajutorul unei bucle (vei fi surprins sa descoperi cat de multe pitoane care par solide la prima vedere pot fi scoase cu mana in acest fel), eventual verifica daca sunetul scos la lovirea cu un obiect metalic (carabiniera, hex etc.) nu este infundat, caz in care pitonul ar putea fi slabit si nesigur.

Trebuie sa fii totusi constient ca aceste metode de „verificare” nu sunt de mare folos, pentru ca fortele pe care le-ai putea produce tragand cu mana de piton nu sunt nici pe departe comparabile cu fortele care pot aparea in cazul unei caderi a capului de coarda, iar sunetul pitonului iti da doar un indiciu vag despre contactul lui cu peretii fisurii.

(Probabil ca singura metoda valida de verificare ar fi sa scoti pitonul, sa-l studiezi cu atentie, iar daca modelul, dimensiunile, nivelul de coroziune si celelalte elemente observate te satisfac, sa-l bati cat mai bine la loc. Desigur, in cele mai multe cazuri, metoda nu este aplicabila, si chiar daca ai face asta, in scurt timp fisurile ar fi distruse de scoaterea si baterea repetata a pitoanelor).

Daca dupa „verificare” (ai observat ghilimelele, nu?) alegi totusi sa folosesti pitonul respectiv pentru asigurare, catara-te cu precautie deasupra acestuia si incearca sa montezi cat mai repede o protectie solida.

Daca in cazul asigurarii pitoanelor de pe parcursul lungimii de coarda ai ceva mai multe sanse sa scapi ieftin in cazul unei caderi (pentru ca pana la urma unul dintre „cuie” s-ar putea sa reziste…), in cazul ancorelor de rapel situatia este complet diferita. O asemenea ancora este singura legatura cu planeta a celui care face rapelul, iar daca aceasta cedeaza, probabil ca respectivul nici macar nu mai apuca sa-si dea seama ce s-a intamplat.

Data fiind importanta acestei ancore pentru siguranta ta, daca vrei sa folosesti pitoanele „pentru rapel” (in care uneori se albeste la soare si o bucla de cordelina…) pe care le-ai gasit undeva pe retragerea din traseu, trebuie sa iei in calcul multe ipoteze: posibilitatea ca acestea sa fi fost batute de o echipa ratacita care a trebuit sa se descurce cu ce avea la indemana, faptul ca pitoanele respective ar putea fi facute intr-un garaj, dintr-o bucata de platbanda gasita la fier vechi, eventualitatea ca cel care le-a batut sa nu fi avut nicio idee despre cum se bat pitoanele etc. In acest caz, daca tii cont si de comportamentul imprevizibil in timp al pitoanelor, poate te gandesti de doua ori inainte sa le folosesti!

Cel mai bine ar fi sa cauti niste protectii naturale solide (copac, bolovan incastrat, colt de stanca, clepsidra…) pe care sa le echipezi cu bucle de chinga sau de cordelina, eventual sa constuiesti o ancora de rapel din doua nuci solide egalizate (daca ai impresia ca sunt scumpe, incearca sa apreciezi cam cati bani valoreaza viata ta!).

La fel stau lucrurile si in cazul regruparilor „echipate” cu pitoane, care in cazul unei caderi cu factor 2 pot deveni singura legatura cu stanca a echipei de coarda: daca dupa „verificarea” acestora (din nou, ai observat ghilimelele, nu?) alegi totusi sa le folosesti, cauta posibilitati pentru montarea de protectii mobile pe care sa le integrezi in componenta ancorei de regrupare, astfel incat sa fii sigur ca aceasta poate face fata tuturor solicitarilor care pot aparea.

Daca nu reusesti sa montezi protectii suplimentare, cel mai indicat este sa cauti o alta pozitie de regrupare, care sa-ti ofere posibilitati mai bune pentru construirea unei ancore solide si sigure. Da, asa este: o ancora de regrupare compusa din protectii mobile montate de tine si egalizate corect este mult mai sigura decat regruparea in pitoanele lasate in traseu de un catarator oarecare, indiferent daca acestea sunt batute ieri sau acum o suta de ani!

Daca analizam solutiile recomandate pentru problemele descrise mai sus, devine evident ca nu prea ai ce cauta intr-un „traseu de aventura” daca esti echipat doar cu cateva bucle de asigurare, la fel ca pentru un traseu de escalada. Intr-un asemenea traseu, ai nevoie sa fii autonom, adica sa fii capabil sa te descurci in orice situatie care ar putea aparea, iar pentru aceasta trebuie sa ai (si sa stii sa folosesti) ceva mai mult echipament: niste protectii mobile (macar un set-doua de nuci si extractorul aferent), cordelina sau chinga pentru egalizarea ancorelor de rapel si de regrupare, un cutit pentru taierea acestora la lungimea necesara si orice crezi ca ar mai putea deveni necesar pe parcursul ascensiunii.

La cererea organizatiei British Mountaineering Council, Jim Titt de la „Bolt Products” a facut o serie de teste in situ si in atelier pe mai multe modele de pitoane (studiul se afla cam la inceputul ultimei treimi a paginii). Catre sfarsit exista o fraza care spune tot: „A piton can only be trusted on the day it was placed and only the climber who placed it can give an opinion on its reliability, anything else is only a guess. ”

De asemenea, daca ai impresia ca pitoanele sunt sigure pentru ca sunt fabricate conform standardelor UIAA-122/EN-569, la inceputul articolului Jim Titt face niste observatii foarte interesante si despre felul in care fabricantii respecta aceste standarde (un indiciu: nu le respecta !) si despre valorile parametrilor impusi prin acestea (alt indiciu: aceste valori sunt lipsite de sens !).

Si sa fim seriosi! Cate pitoane „de firma” ai intalnit in traseele din Romania?