Au trecut multi ani de cand m-am catarat ultima data in zona Costila, iar intre timp s-au schimbat multe. Mentalitatea „sportiva” a inlocuit spiritul de aventura, iar ca urmare, toate traseele mai frecventate din zona au fost echipate cu ancore chimice sau mecanice, astfel incat noua generatie de cataratori sa fie ferita de pericole.

Pentru ca natura protectiilor din trasee determina intr-o oarecare masura stilul catararii, m-am intrebat in ce stil se mai catara lumea in Costila. Despre „alpinism” nu poate fi vorba pana nu vine iarna, despre „teren de aventura/trad” nu poate fi vorba din cauza protectiilor fixe din trasee, despre „big wall” nici atat din cauza lungimii traseelor si nici „escalada” nu prea este din cauza frecventei folosiri a spiturilor pentru „odihna” sau inaintare.

Dupa cum vad eu lucrurile, in Costila lipsa de stil a devenit un stil in sine (costilism ?!): in prezent se foloseste o combinatie convenabila de reguli arbitrare si de compromisuri care sa justifice o forma de catarare in care totul este permis.

Nu mai conteaza cum ai reusit sa parcurgi traseul, ceea ce conteaza este sa ajungi sus prin orice mijloace, chiar daca asta inseamna sa incalci „constrangerile” oricarui stil sau sa cobori traseul la nivelul tau. Orgoliul conteaza mai mult decat etica…

In amintirea vremurilor cand stilul de catarare mai insemna ceva pentru „costilisti”, mi-am propus un experiment: sa merg in week-end la Costila si sa parcurg in catarare libera cateva dintre traseele reechipate cu spituri, folosind doar protectii mobile.

Sambata dimineata am intrat in Fisura Intrerupta din Tzancul Ascutit, care pe vremuri era un traseu „obligatoriu” pentru cei care invatau sa se catere in Costila. Acum, vechile pitoane au fost indesite sau inlocuite cu spituri, dar niciuna dintre protectiile fixe nu a fost intr-adevar necesara: cateva friend-uri medii si un set de nuci au fost absolut suficiente pentru parcurgerea in siguranta a celor doua lungimi de coarda (cu regruparea la copac in loc de spituri…).

Urmatorul traseu a fost un alt „clasic”, Fisura Rasucita din Tzancul Mic, care de asemenea a fost reechipat cu spituri. Din nou, un set de nuci, cateva tri-came si cateva friend-uri au fost mai mult decat suficiente pentru asigurarea pe primele doua lungimi. Din pacate, Roxana nu a reusit sa mai recupereze o tri-cama #.5 dintr-o alveola, asa ca din regruparea a doua am coborat in rapel, iar pe drum am scos si protectia intzepenita.

In final, asa cum banuiam, concluzia „experimentului” a fost ca protectiile fixe din traseele urcate nu erau necesare, iar prin echiparea cu spituri a acestor linii comunitatea de cataratori a primit niste trasee de escalada lipsite de interes si a pierdut niste trasee de trad in care putea invata si experimenta un stil de catarare curat, care sa nu presupuna distrugerea stancii.

Asemenea trasee ar fi trebuit sa devina scoala in care generatiile actuale si viitoare sa redescopere aventura, sa invete tehnicile de asigurare cu protectii mobile si sa-si formeze un nou fel de a privi catararea. Din pacate, din cauza „monopolului” escaladei sportive din ultimii ani, s-a intamplat exact contrariul: sub pretextul repararii si securizarii lor, multe dintre traseele „clasice” in care s-ar fi putut folosi protectii mobile au fost complet echipate si aseptizate, devenind un fel de alternativa outdoor la panoul de catarare din sala.

Din aceasta cauza, in conditiile actuale, in care se pierde din vedere pluralismul disciplinelor din catarare, a devenit foarte necesara o schimbare radicala de mentalitate: stilul ascensiunii trebuie sa devina mai important decat orgoliul cataratorului.

Aceasta motivatie bazata pe „calitatea experientei si pe felul in care se rezolva o problema” (UIAA Mountain Ethics Declaration) ar putea duce in timp la recuperarea – cel putin partiala – a stancii deteriorate prin montarea excesiva a protectiilor fixe si la cristalizarea unor stiluri de catarare curate, bazate pe niste seturi de reguli clare, care sa fie in ton cu etica alpina moderna

In acest context, catararea trad si escalada sportiva nu se exclud reciproc. Cele doua discipline pot coexista, este nevoie doar ca practicantii lor sa inceapa sa se respecte unii pe altii si impreuna sa respecte stanca pe care se catara.