Astăzi am citit din nou articolul ăsta din 2018 si pentru ca mi s-a părut încă actual, m-am hotărât „să-l scot in față”.

De fiecare data cand se porneste o discutie despre (in)oportunitatea spiturilor din traseele in care se pot folosi protectii mobile, spiritele se inflameaza, iar „comunitatea” se divizeaza in tabere pro si contra. Din tabara celor care sustin echiparea cu protectii fixe a traseelor pentru ca acestea sa devina „mai sigure”, apar mereu cam aceleasi argumente, pe care vreau sa le comentez in continuare.

Dar mai întâi, vreau sa repet asta: „(in)oportunitatea spiturilor din traseele in care se pot folosi protecții mobile”!

Vreau ca toată lumea să înțeleagă ca nu am nimic cu  spiturile din traseele de escaladă – am echipat si eu câteva sute… – ci doar cu cele montate pe lângă fisurile in care alții ar prefera să se asigure cu protecții mobile.

„Eu vreau spituri pentru ca n-am bani pentru protectii mobile!”

In mai  toate discutiile apare cataratorul care se vaita:  “eu nu am bani pentru echipamentul foarte scump de care este nevoie in catararea traditionala si in consecinta, vreau ca traseele sa fie echipate cu protectii permanente”.

Eu consider ca exista (cel putin) doua aspecte diferite ale acestei probleme:

1. Iti place sau nu, totul are un preț! Daca vrei sa practici in mod serios o anumita activitate care necesita un echipament specific, va trebui sa ti-l procuri: daca vrei sa schiezi ai nevoie de schiuri, clăpari etc, daca vrei sa joci golf ai nevoie de crose, daca vrei sa mergi cu bicicleta trebuie sa fii proprietarul uneia si așa mai departe. Situația este aceeași si in cățărare: ori investești si faci ce-ti place, ori te rezumi la stilul de cățărare pe care ti-l poți permite. Punct!

Faptul ca te macina frustrarea ca nu ai echipamentul necesar pentru a urca o anumita categorie de trasee nu justifica modificarea acestor trasee pentru ca pretioasa dar paupera ta persoana sa devina capabila sa le urce fara sa sparga pusculița.

2. Investitia initiala in echipamentul necesar nu este chiar atat de mare pe cat cred unii cataratori. Daca te cateri pe trasee de escalada sportiva, este foarte posibil sa ai deja un ham, o pereche de papuci de catarare, o coarda, niste bucle echipate cu carabiniere si un dispozitiv de asigurare, iar la o adica, chiar daca nu este intru totul adecvat, acest echipament poate fi folosit si in catararea traditionala.

Desigur, daca vrei cu adevarat sa practici catararea traditionala curata, ceva bani tot va trebui sa cheltuiesti, pentru ca daca vrei sa te cateri cu protectii mobile, ai nevoie de… protectii mobile.

Totusi, pretul „mobilelor” nu este prohibitiv. La inceput, pentru parcurgerea unor trasee mai usoare in care sa inveti elementele de baza ale stilului, nu vei avea nevoie de un rack complet, care sa acopere toate posibilitatile de asigurare (in)imaginabile, ci doar de strictul necesar: un set-doua de nuci, eventual cateva hex-uri si cateva anouri de chinga pentru asigurarea protectiilor naturale (clepsidre, pietre incastrate in fisuri etc.).

P1060929

De regula, suma necesara pentru cumpararea acestor materiale nu depaseste cateva sute de lei. Daca chiar si aceasta cheltuiala ți se pare prea mare, poți cauta un posibil coechipier care sa aiba aceleasi planuri ca tine in privinta catararii trad si propune-i sa va cumparati fiecare cate ceva din echipamentul necesar (de exemplu, unul un set de nuci iar celalat niste hexuri si cateva anouri Dyneema de 60 cm), astfel incat impreuna sa adunati tot ce trebuie pentru parcurgerea in siguranta a acestor trasee “de initiere”.

(Acest mod de procurare a echipamentului – fiecare cu ale lui –  este mai indicat decât cumpărarea „la comun” a celor necesare, pentru ca se evita „partajul” care ar interveni atunci cand, din varii motive, va hotărâți sa nu va mai cățărați împreună).

Dupa un stagiu de cățărare pe trasee de trad mai ușoare, vei ajunge sa cunoști suficiente lucruri despre tine pentru a fi capabil sa faci  alegerea decisiva: vrei sau nu vrei sa continui sa practici cățărarea tradițională curata?

Daca ajungi la concluzia ca acest stil nu este pentru tine, poti oricând sa vinzi protecțiile pe care ti le-ai cumpărat si sa te întorci la cățărarea sportiva, fără sa fi pierdut prea mult. Daca însă vei da seama ca ti-ai descoperit o noua pasiune, lucrurile se schimba: este timpul sa-ti completezi echipamentul cu tot ce crezi ca ai mai avea nevoie, dar de data asta cheltuiala nu ti se va mai părea chiar atât de mare, pentru ca vei fi convins ca scopul o justifica pe deplin.

Chiar si in acest caz, nu va fi nevoie sa cumperi totul dintr-odata: dupa o vreme poti sa mai cumperi un set de nuci, cu timpul mai adaugi cate un friend de care ai fi avut nevoie intr-un traseu pe care l-ai parcurs, dupa ce mai progresezi poti afla ca ai putea folosi niste nuci micro si tot asa. In aceste conditii, chiar daca suma totala va deveni substantiala, cheltuielile vor fi distribuite in timp si vor fi mult mai usor de suportat, chiar si in cazul unui buget restrans. In plus, protectiile cumparate vor avea o durata de utilizare indelungata, asa ca nu va trebui sa le innoiesti prea curand.

„Eu vreau spituri pentru ca nu vreau sa-mi rup gatul pe traseul ala!”

Unii cataratori au convingerea ca stilul traditional de catarare este extrem de periculos, iar ascensiunea unui traseu in care se folosesc exclusiv protectii naturale sau mobile este sinonima cu o tentativa de sinucidere.

In realitate, lucrurile stau cu totul altfel. Atata vreme cat “stie ce face”, un catarator de trad controleaza aproape in totalitate nivelul de risc pe care este pregatit sa-l accepte:

  • poate sa-si aleaga traseele astfel incat dificultatile prognozate sa fie pe masura nivelului sau,
  • in timpul catararii poate sa aleaga ce si cate protectii sa foloseasca si unde sa le monteze,
  • in orice moment poate sa renunte la ascensiune si sa se retraga din traseu daca ajunge sa se confrunte cu provocari care il depasesc.

Trebuie sa recunoastem ca o activitate ai carei practicanti au o asemenea libertate de alegere nu poate fi etichetata drept “periculoasa”.

Totusi, catararea traditionala curata se poate dovedi periculoasa pentru cataratorii care “nu stiu ce fac” pe parcursul ascensiunii, iar prin acest eufemism ma refer la carentele acestora: la lipsa de obiectivitate in evaluarea nivelului de risc pe care vor sa si-l asume si a capacitatii lor de a se confrunta cu acesta, la lipsa competentelor necesare pentru folosirea in siguranta a echipamentului specific, la incapacitatea lor de a-si asuma pe deplin raspunderea pentru consecintele deciziilor pe care trebuie sa le ia pe parcursul catararii, la lipsa de coeziune si de echilibru in cadrul echipei lor de coarda, la pregatirea tehnica si materiala insuficienta sau la absenta altor asemenea elemente critice pentru parcurgerea in siguranta a unui traseu de catarare curata.

Dar din nou, trebuie sa recunoastem ca pericolele la care se expun acesti cataratori nu au legatura cu stilul traditional ci mai curand cu discernamantul lor deficitar si cu abilitatile lor limitate in postura de practicanti ai acestei forme de catarare.

In concluzie, daca nu vrei „sa-ti rupi gatul” pe un anumit traseu, ori te ridici (din toate punctele de vedere) la nivelul lui, ori te orientezi catre un alt traseu (sau un alt stil de catarare) mai potrivit cu posibilitatile tale.

„Eu vreau spituri pentru ca am dreptul sa ma cațăr acolo, dar traseul este periculos!”

Anumiti cățărători sustin ca prin neechiparea cu protecții permanente a unui anumit traseu care poate fi asigurat cu protecții mobile, dar pe care ei il considera “prea periculos”, li se interzice accesul la acesta si in acest fel le sunt încălcate drepturile. Din aceasta cauza, acesti cataratori se cred îndreptățiți sa pretindă ca traseul in cauza, indiferent de caracterul lui, sa fie amenajat in asa fel incat sa poata fi parcurs fara riscuri de oricine.

(Acest argument este de fapt varianta „drepturile omului” a celui anterior „Eu nu vreau sa-mi rup gatul pe traseul ala, vreau spituri!”)

Cățărătorii care invoca dreptul lor „democratic” de a se cățăra in siguranta pe orice traseu ar trebui sa inteleaga un lucru foarte simplu: acest drept nu exista!

Totul se reduce la capacitatea cățărătorilor de a parcurge linia respectiva, iar aceasta se capata prin antrenament si „kilometraj”, nu se obtine prin echiparea cu protectii fixe a traseelor pentru a le face mai accesibile. Daca o zona este „atractiva” tot ce ai de facut este sa muncesti pentru a deveni capabil sa te catări acolo.

In concluzie, pentru ca un cățărător sa poată parcurge in siguranță un anumit traseu  care poate fi asigurat cu protecții mobile, soluția nu este schimbarea regulilor jocului, adică distrugerea caracterului natural al traseului prin echiparea lui cu protecții permanente, ci ridicarea cățărătorului la nivelul provocărilor pe care le reprezintă parcurgerea traseului respectiv prin mijloace „curate”.

Pentru aceasta, „aspirantul” trebuie sa accepte sa treaca printr-un proces gradual, indelungat si laborios de invatare si de pregatire, in care nu exista nici scurtaturi si nici ocolisuri. Daca nu este dispus sa parcurga o asemenea cale, cataratorului respectiv nu-i ramane decat optiunea practicarii unei alte forme de catarare care sa-i ofere siguranta dorita si pentru care – cel mai probabil – are deja la dispozitie o multime de trasee special amenajate.

„Eu vreau spituri, dar daca tu nu le vrei, n-ai decat sa le ignori!”

Am auzit de zeci de ori argumentul „daca nu vrei spituri, n-ai decat sa nu le asiguri”… Aceasta afirmatie nu face decat sa arate ignoranta celui care o emite, care nu intelege ca atunci cand cineva monteaza protectii mobile, face asta pentru ca are nevoie de asigurare, nu pentru „a sfida pericolele” facand o chestie care pentru cataratorul de rand pare mai aventuroasa sau pur si simplu periculoasa (ceea ce desigur este, daca nu ai habar de ce faci acolo…).

Daca asigurarea este deja acolo (de exemplu un spit cu care a fost „reparat” traseul) montarea de protecții mobile nu mai are nicio noima, devine doar o cascadorie ieftina, in care daca dai de greu, exista mereu posibilitatea sa asiguri spitul salvator.

(Exista multe trasee de escalada care pot fi asigurate cu protecții mobile, dar eu nu consider ca parcurgerea acestora in acest stil poate fi numita „cățărare trad”, ci mai curând trebuie sa fie văzută ca o forma de antrenament sau de „școală„).

Cataratorii sportivi apreciaza „gimnastica” pe prize, in conditii de siguranta totala si pentru ei exista nenumarate trasee amenajate, dar spre deosebire de acestia, unii cataratori (si nu vorbesc aici despre „elite”) vor sa se bucure si de alt fel de catarare, in care sa-si asume pe deplin responsabilitatea pentru siguranta proprie, iar acestia isi gasesc placerea in rezolvarea problemelor pe care le pune construirea unui sistem de asigurare cat mai eficient pe masura ce inainteaza.

Cataratorii care vor sa practice stilul lor preferat de catarare pe stanca naturala, fara protectii fixe si alte urme ale ascensiunilor anterioare, sunt indreptatiti sa aiba propriul lor „teren de joc”, dar stanca naturala este din ce in ce mai greu de gasit… Atat de greu incat UIAA a formulat o pozitie oficiala pentru protejarea ei.

„Cei care se opun echiparii cu spituri a traseelor ‘clasice’ sunt elitisti si aroganti!”

Dupa dictionar, aroganta este „purtarea sfidatoare (si obraznica) a cuiva care se crede superior”. In acest caz, aroganti sunt cei care vor sa modifice traseele pentru a le cobori la nivelul lor, fara sa tina cont de ceilalti cataratori. Pentru acestia, cataratorii care prefera provocarea pe care o reprezinta liniile respective in starea lor naturala nu conteaza sau sunt demni de dispret. Singurul lucru care conteaza pentru ei este confortul personal!

L-ați văzut la munte pe cocalarul care da manelele la maxim, arunca gunoaie peste tot si răcnește la cei de lângă el cat poate de tare fără sa se sinchisească de cei din jur, pentru ca „a venit sa se simtă bine”? Vedeți asemănarea?

Aici regula este simpla: cataratorul caruia nu-i place nivelul de protectie dintr-un traseu, ori nu intra in el, ori face eforturi sa progreseze, astfel incat sa se ridice la nivelul dificultatilor respective.

Daca progreseaza, cataratorul respectiv poate intr-adevar sa ajunga sa faca parte dintr-o elita (si ajunge acolo prin munca, nu prin alegeri democratice!). Si care-i problema?!

Ar fi bine sa existe cat mai multi asemenea cataratori, pentru ca asa cum stim, catararea nu se dezvolta prin contributiile cataratorilor mediocri majoritari, ci prin actiunile elitelor, care ar trebui sa devina modele pentru „masele largi de cataratori”.

Un alt aspect pe care trebuie sa-l discutam aici este asumarea responsabilitatii.

Initierea in catarare a multora dintre cataratorii din noile generatii a avut loc cel mai probabil in mediul controlat al unei sali de escalada, pe un panou cu prize artificiale, iar mai tarziu, probabil ca primele ascensiuni pe stanca ale acestora s-au desfasurat pe trasee de escalada sportiva amenajate in asa fel incat sa se elimine (pe cat posibil…) orice risc de accidentare.

In aceste conditii, daca totusi cataratorul se accidenteaza, vina nu poate fi a lui, ci este atribuita dupa caz, fie personalului salii de escalada care n-a luat toate masurile pentru prevenirea accidentului, fie echipatorului traseului, care n-a avut grija de siguranta sportivilor, fie celui care fila coarda (care in treacat fie spus, nu este privit ca un coechipier ci mai degraba ca un fel de accesoriu al cataratorului, care „presteaza” serviciul de a-l asigura pe acesta).

Pe parcursul unei asemenea evolutii, cataratorul sportiv capata convingerea ca traseul de catarare este un spatiu lipsit de pericole, in care capul de coarda nu are nicio responsabilitate in privinta sigurantei proprii, singura lui preocupare trebuind sa fie rezolvarea problemelor pe care le pune catararea propriu-zisa, adica (doar) a miscarilor necesare pentru parcurgerea traseului.

Atunci cand un asemenea catarator vrea sa urce un altfel de traseu, care nu este echipat pentru catararea sportiva,  el este pus in situatia in care trebuie sa-si asume pe deplin responsabilitatea pentru siguranta sa si a echipei sale de coarda, in loc sa o transfere catre cel care a amenajat traseul, asa cum era obisnuit din escalada. In aceste conditii, el este „pe cont propriu”: se  confrunta cu riscuri care prin definitie nu existau in escalada sportiva si trebuie sa evalueze pericole obiective pe care inainte nu avea motive sa le ia in considerare.

Din aceasta cauza, un catarator format in spiritul escaladei sportive nu poate sa inceapa sa practice stilul traditional fara sa treaca mai intai printr-o perioada de tranzitie, care presupune transformari radicale ale felului in care priveste catararea.

In concluzie, nu poti sari etapele: poti sa te cateri intr-o relativa siguranta pe un anumit traseu „periculos” doar atunci cand esti in stare sa-ti porti singur de grija in timpul ascensiunii.

Daca nu esti dispus sa faci eforturi pentru a deveni capabil sa parcurgi acest fel de trasee, rezuma-te la traseele care iti sunt accesibile sau la disciplinele din catarare in care responsabilitatea pentru siguranta ta poate fi delegata altcuiva!

Publicitate