Textul de mai jos a fost publicat in „Manualul de catarare traditionala.


La începutul anilor ’90, escalada sportivă, care se practică exclusiv pe trasee complet echipate cu protectii permanente solide, a fost adoptată cu ușurință ca noul standard din cățărarea românească. În mod regretabil, în frenezia amenajării de trasee de escaladă sportivă care a urmat, s-a ignorat complet pluralismul disciplinelor din cățărare.

Multe dintre liniile în care s-ar fi putut folosi protecții mobile au fost transformate într-un fel de replică pe stâncă a panoului de cățărare din sală, iar caracterul multora dintre traseele „clasice” din pereții alpini a fost schimbat radical prin reechiparea acestora cu ancore chimice sau mecanice (retro-bolting) sub pretextul „reparării” lor, trecându-se cu vederea în mod egoist impactul pe care amenajările îl au asupra stâncii, care este sacrificată cu inconștiență, în loc să fie considerată o resursă limitată care trebuie să fie protejată. (Mai mult, în mod stupid si iresponsabil, în anumite trasee au fost săpate prize cu ajutorul cărora „sportivii” să devină capabili să se cațere „la liber”!).

Prin această acțiune sistematică de „modernizare” a cățărării, în multe cazuri, comunitățile de cățărători din zonele respective au căpătat niște trasee de escaladă sportivă mediocre, lipsite de interes, dar au pierdut niște posibile provocări pentru generațiile actuale și viitoare, care ar fi avut astfel la dispoziție un teren pe care să învețe tehnicile de cățărare pe fisuri si de asigurare cu protecții mobile, să redescopere aventura și să-și formeze un nou fel de a privi cățărarea.

Odată cu proliferarea escaladei sportive, din care angajamentul și aventura au fost eliminate din cauza presupusei lor incompatibilități cu conceptul de sport, a început să se răspândească și ideea absurdă că parcurgerea unui traseu de cățărare trebuie să fie lipsită de riscuri și că orice cățărător are dreptul democratic de a se cățăra în deplină siguranță pe orice traseu, indiferent de caracterul liniei respective sau de nivelul cățărătorului.

De aici, n-a mai fost decât un pas până la cristalizarea ideii că protecțiile fixe reprezintă normalitatea și că indiferent de natura lui, orice traseu de cățărare trebuie să fie amenajat spre folosul tuturor celor care vor să se cațere pe linia respectivă (ceea ce presupune și o activitate de întreținere: curățare periodică, păstrarea asigurărilor în stare optimă etc.).

Astfel, datorită ignoranței și/sau intoleranței față de ideea de diversitate a disciplinelor din cățărare, unii cățărători pretind din ce în ce mai insistent ca traseele pe care ei le consideră periculoase, adică cele lipsite de protecții sigure, cum sunt vechile trasee „pitonate” din pereții alpini, să fie echipate cu „spituri”, chiar dacă linia respectivă ar putea fi parcursă folosind doar protecții mobile și asigurări naturale (sau macar cu pitoane batute de capul de coarda, la fel ca la premiera, dar scoase de secund).

De obicei, scopul declarat (în mod ipocrit…) al acțiunilor de modificare a condițiilor de asigurare este „repararea traseelor”, dar „un traseu de cățărare este o linie imaginară desfășurată pe un perete stâncos sau pe o structură artificială, care a fost parcursă în întregime de unul sau mai mulți cățărători, în decursul unei ascensiuni continue”.

Cum să repari o linie imaginară?!

În realitate, asigurările suplimentare sunt montate pentru a reduce dificultatea percepută a traseelor la un nivel accesibil cățărătorilor sportivi majoritari, care de obicei nu au cunoștințele, echipamentul sau însușirile mentale necesare pentru parcurgerea liniilor respective în starea lor naturală, fără aceste modificări care să le facă „mai sigure”.

În mod evident, această perspectivă deformată a cățărătorilor români asupra traseelor de cățărare este viciată de un puternic specific național și ar trebui să fie corectată în sensul alinierii ei cu standardele și cu tendințele internaționale, motiv pentru care, revizuirea sistemului nostru actual de valori a devenit o necesitate stringentă. Reconsiderarea modului în care interacționăm cu stânca, a motivelor pentru care ne cățărăm și a relației pe care o avem cu ceilalți cățărători ar putea duce în timp la recuperarea spiritului pierdut al cățărării, la împiedicarea distrugerii stâncii prin montarea excesivă a protecțiilor fixe și la dezvoltarea unor stiluri pure de cățărare, care să fie în ton cu practica modernă internațională.

Cățărarea tradițională sau de aventură și escalada sportivă nu se exclud reciproc! Din contră, aceste discipline pot coexista, fiecare pe propriul ei teren, singura condiție fiind ca practicanții lor să se respecte unii pe alții și împreună să respecte stânca pe care se cațără.