Textul de mai jos a fost publicat in „Manualul de catarare traditionala


Inițierea în cățărare a multora dintre cățărătorii din noile generații a avut loc cel mai probabil în mediul controlat al unei săli de escaladă, pe o structură cu prize artificiale, iar mai târziu, primele ascensiuni pe stâncă ale acestora s-au desfășurat pe trasee de escaladă sportivă amenajate în așa fel încât să se elimine (pe cât posibil…) orice risc de accidentare.

Desigur, în aceste condiții, dacă totuși cățărătorul se accidentează, vina nu poate fi a lui, ci este atribuită după caz, fie personalului sălii de escaladă care n-a luat toate măsurile pentru prevenirea accidentului, fie echipatorului traseului, care n-a avut grijă de siguranța sportivilor, fie celui care fila coarda.

Pe parcursul unei asemenea evoluții, cățărătorul sportiv ajunge să capete convingerea că traseul de cățărare este un spațiu lipsit de pericole, în care capul de coardă nu are nicio responsabilitate în privința siguranței, singura lui preocupare fiind strict rezolvarea problemelor pe care le pune cățărarea propriu-zisă. De asemenea, acestuia îi este straină ideea de echipă, pentru că cel care îl filează nu este privit ca un coechipier ci mai degrabă ca un fel de accesoriu al cățărătorului, care „prestează“ serviciul de a-l asigura pe acesta.

Mai mult, chiar și condițiile de utilizare în siguranță a echipamentului necesar sunt bagatelizate, pentru că în principiu, tot ce ai nevoie să știi este cum să-ți pui hamul, cum să te legi în coardă și cum să treci coarda în sensul corect prin carabinierele buclelor montate pe traseu. Oricum, dacă faci vreo greșeală, este de datoria partenerilor tăi de cățărare s-o observe și să-ți atragă atenția, dupa principiul „buddy check“ – verificarea partenerului.

În acest fel, cățărarea ajunge să însemne doar executarea unor succesiuni de mișcări gimnastice a căror complexitate este sintetizată abstract în „gradul de dificultate al traseului“, iar angajamentul cățărătorului se raportează doar la improbabilitatea percepută de acesta pentru reușita anumitor acțiuni de pe parcursul ascensiunii.


Pentru ca un cățărător format în spiritul escaladei sportive să înceapă să practice stilul tradițional, el va trebui să treacă printr-o perioadă de tranziție, care presupune transformări radicale ale felului în care privește cățărarea.

Un asemenea cățărător va trebui să-și asume întreaga răspundere pentru siguranța sa și a echipei sale de coardă, în loc să o transfere către cel care a deschis traseul, așa cum era obișnuit din escaladă. În aceste condiții, el se va afla în situația de a evalua pericole obiective pe care înainte nu avea motive să le ia în considerare și va trebui să se confrunte cu anumite riscuri care – prin definiție! – nu există în escalada sportivă.

Pentru parcurgerea în siguranță a traseelor de cățărare tradițională, cățărătorul va trebui să învețe să folosească diferite piese de echipament specifice acestui stil (numeroase tipuri și modele de protecții mobile, bucle din chingă și din cordelină, semicorzi etc.) pentru care va trebui să cunoască temeinic caracteristicile constructive, domeniile de utilizare, calitățile și limitele lor, pentru a le putea integra în mod eficient în sistemul de asigurare.

De asemenea, cățărătorul care abordează stilul tradițional va trebui să învețe să-și distribuie atenția între dificultățile cățărării – singurul lucru asupra căruia trebuia să se concentreze în escaladă – și descoperirea liniei traseului și a posibilităților de asigurare, alegerea protecțiilor adecvate și montarea corectă a acestora, dirijarea corzilor și alte asemenea elemente care condiționează siguranța și eficiența cățărării în acest stil.

Toate acestea afectează și caracterul cățărării propriu-zise: dacă în escalada sportivă cățărarea este continua și rapidă, iar ascensiunea unui traseu de 20 – 25 m înseamnă în general câteva minute de eforturi intense, în cățărarea tradițională, parcurgerea aceleiași distanțe poate dura chiar și câteva zeci de minute, datorită timpului necesar pentru descoperirea traseului și pentru montarea asigurărilor.

În acest caz, rezistența și anduranța, tacticile și strategiile folosite și capacitatea de economisire a energiei printr-o tehnică de cățărare cât mai eficientă devin extrem de importante pentru reușita ascensiunii, iar antrenamentul cățărătorilor de trad va trebui să fie modelat în consecință pentru dezvoltarea acestor abilitați specifice.

O altă etapă necesară în procesul de tranziție spre stilul tradițional este învățarea tehnicilor de cățărare pe fisuri. Acestea sunt folosite foarte rar în cățărarea sportivă, dar sunt absolut necesare în traseele de trad, care de cele mai multe ori urmează sisteme de fisuri care oferă posibilități atât pentru montarea protecțiilor mobile, cât și pentru înaintare.

Traseul Incastromania, Valle del’Orco – o singură fisură sinuoasă, pe o față compactă de gneiss

Toate aceste transformări necesare (și multe altele, pe care nu le-am enumerat aici) pot constitui tot atâtea obstacole care să împiedice ieșirea din confortul mental și siguranța oferite de spiturile din traseele de escaladă sportivă spre aventura, angajamentul și libertatea cățărării tradiționale. La acestea se adaugă dificultatea procurării protecțiilor mobile de calitate, prețul ridicat al acestora și procesul de învățare necesar pentru utilizarea lor în siguranță.

Nu toți cățărătorii sunt capabili să găsească motivația puternică și resursele mentale, fizice și materiale necesare pentru tranziția la stilul tradițional, dar cei care reușesc (sau măcar încearcă…) nu vor întârzia să descopere satisfacții nebănuite pe măsură ce acumulează experiență și devin responsabili pe deplin pentru siguranța și acțiunile lor.