Prin vara anului 2014 faceam in acest blog o propunere pentru cotarea traseelor de trad din Romania care consta in adaugarea la dificultatea tehnica (apreciata dupa sistemul frantuzesc folosit in escalada sportiva) a unor indicii asupra conditiilor de asigurare din trasee.

In acest scop, propuneam aplicarea sistemului american, introdus de Jim Erickson in 1980, in care la gradul de dificultate tehnica se adauga niste sufixe:

  • G (good) – posibilitati suficiente pentru montarea de protectii solide
  • PG (pretty good) – asigurari „destul” de bune, portiunile in care protectiile sunt slabe sau nu pot fi montate sunt putine
  • PG13 – asigurari destul de bune, caderile pot fi mai lungi, dar probabil nu vor produce accidentari
  • R (runout) – distante mari intre asigurari, posibilitate de accidentare
  • X – asigurari inexistente, pericol de accidentare grava sau moarte in caz de cadere

De atunci, am folosit acest sistem pentru cotarea tuturor premierelor de trad pe care le-am facut, dar de multe ori am simtit ca aceasta metoda de cotare este prea vaga si subiectiva (ce inseamna „posibilitati suficiente”, asigurari „destul de bune”, „distante mari” ?!).

Cred ca am avea totusi nevoie de un alt sistem, care sa dea indicii mai clare si mai obiective despre conditiile de asigurare din trasee si despre riscurile pe care le implica ascensiunea acestora.

Aceste indicii le sunt necesare cataratorilor atat pentru facilitarea alegerii traseului pe care intentioneaza sa se catere, cat si pentru prevenirea situatiilor periculoase in care acestia ar ajunge sa se  confrunte cu dificultati care sa le depaseasca (prea mult) capacitatile.

Zilele trecute, rasfoind ghidul „de trad” pentru Antalya, Turcia am observat ca autorii acestuia au adoptat sistemul de evaluare a riscului care este folosit frecvent (impreuna cu cotatia frantuzeasca pentru dificultatea tehnica) in topo-urile italiene editate de Versante Sud (eu le-am vazut pe cele pentru Dolomiti, Valle Del’Orco si Sardinia) si pe care l-am intalnit chiar si in topo-ul pentru Paklenica, Croatia.

Sistemul respectiv a fost introdus in 2002 de un grup de cataratori reputati care sunt autori de ghiduri, deschizatori de trasee lungi si membri ai Clubului Alpin Academic Italian, printre care se numara Maurizio Oviglia, Erik Svab, Valerio Folco si Nicola Tondini.

Citind mai multe articole pe aceasta tema, mi-am dat seama ca acesta metoda de cotare ar fi foarte potrivita si pentru traseele de trad de la noi: de ce sa nu adoptam un sistem „verificat”, care este folosit intr-o tara cu traditie indelungata in catarare si care a fost deja preluat si in cateva alte tari europene ?

Conform sistemului italian, traseele sunt incadrate in sase categorii – de la R1 la R6 („R” vine de la Risc) – in definitiile carora se tine cont de conditiile de asigurare din trasee, inaltimile de cadere potentiale si riscurile de accidentare a cataratorilor (descrierea celor sase categorii in engleza se afla la pag. 16 din documentul UIAA Scalele de dificultate in catarare sau in italiana pe site-ul unei sectiuni a Clubului Alpin Italian):

  • R1  Usor de protejat, protectii intotdeauna sigure, solide si numeroase. Pasaje obligatorii putine. Inaltimea de cadere potentiala de cativa metri, cadere fara consecinte.
  • R2  Destul de usor de protejat, protectii intotdeauna sigure, solide, dar mai putin numeroase. Pasaje obligatorii intre protectii. Inaltimea de cadere potentiala de cativa metri, dar caderea este fara consecinte.
  • R3  Dificil de protejat, protectiile nu sunt intotdeauna bune si sunt destul de distantate. Pasaje obligatorii lungi. Inaltime de cadere potentiala de pana la 7-8 m, cu posibilitati de accidentare.
  • R4  Dificil de protejat, protectii nesigure sau mici si/sau distantate care ar putea opri doar caderi scurte. Pasaje obligatorii lungi.
    Inaltime de cadere potentiala de pana la 15 m, cu posibilitatea smulgerii unor protectii, cadere cu probabilitate foarte mare de accidentare.
  • R5  Dificil de protejat, protectii rare, nesigure si distantate care ar putea opri doar caderi scurte. Pasaje obligatorii lungi. Inaltimi de caderi foarte mari cu probabilitate crescuta de smulgere a protectiilor, care ar produce caderea la sol sau lovirea de obstacole avand drept consecinta accidentari grave.
  • R6  Asigurarea nu este posibila decat pentru pasaje scurte si nesemnificative, departe de pasajele cheie. O cadere poate fi mortala sau poate produce smulgerea ancorei de regrupare.

Avantajul acestui sistem fata de cel american pe care l-am propus anterior este modul obiectiv in care sunt formulate definitiile categoriilor: descrierile riscurilor sunt precise si nu lasa loc pentru (prea multe) interpretari, astfel incat atunci cand citesti de exemplu 6b R3 stii exact la ce sa te astepti, fata de 6b PG13 care te lasa cam in ceata…

La sistemele de cotare a dificultatii tehnice si a riscului s-ar putea adauga (dupa modelul englezesc) si indicii subtile incluse in descrierea traseului din topo. Astfel, pe langa descrierea succinta a directiei generale a traseului, autorul topo-ului poate sugera ca parcurgerea liniei respective implica un efort sustinut sau ca traseul are un singur pas cheie care-i defineste dificultatea tehnica fara in acest fel sa afecteze incercarea de „on-sight” a cataratorilor.

In cazuri speciale, descrierea liniei ar putea contine si indicii despre protectiile mai neobisnuite care ar fi necesare in traseu (friend-uri de marimi neuzuale, Big Bro, nuci „micro” etc.).


In completarea scalei de mai sus, sistemul contine si o scala pentru trasee echipate cu protectii fixe, in care cele sase categorii sunt S1 – S6 (S vine de la Spit) care poate fi gasita la link-urile de mai sus.

Cred ca si aceasta scala ar avea aplicabilitate in Romania, mai ales in conditiile in care multe dintre traseele asa-zis clasice (Costila, Piatra Craiului…) au fost „reparate”, „reabilitate” sau „reechipate” cu spituri, iar traseele lungi mai recente sunt si ele partial sau total echipate cu protectii fixe destul de distantate.

Toate aceste trasee „de aventura” nu pot fi cotate doar folosind scalele de dificultate tehnica din escalada sportiva, iar sistemul italian de cotare ar exprima mai bine dificultatea reala a ascensiunilor.

Ce parere aveti?  Astept comentarii 🙂

Reclame